Greutăţile şi dorul de casă îi fac pe oameni mai puternici, iar preţul banilor câştigaţi peste hotare, spune Valentina Geamănă, fiind prea mare. Valentina Geamăna a reuşit să crească trei copii, a muncit 13 ani peste hotare şi a creat Centrul Naţional de Antiviolenţă.
De ce aţi hotărât să plecaţi în Italia?
În situaţia pe care o trăiam la acea perioadă, îmi era indiferent unde aveam să plec, în Grecia, Irlanda sau Franţa. Am ajuns în Italia, pentru că agenţia la care m-am adresat ducea persoane într-acolo. Eram disperată, cu trei copii, care la momentul plecării, aveau 9 ani, 2 ani şi 8 luni şi 1 an şi 6 luni. Situaţia economică şi mai ales atmosfera morală din familie erau deplorabile.
– Ați hotărât să plecați singură?
– La început am fost singură. După 17 luni, m-am întors acasă şi am revenit împreună cu fostul soţ, lăsând copiii cu sora mea. Şi numai în 2004 am avut curajul să încep a-mi aduce şi copiii. Mai întâi fecioraşul care avea deja 7 ani şi un an mai târziu, fiicele ce atinseseră vârsta de 16 şi 10 ani, fiind orfane de mamă pentru 6 ani.
–Ce profesie aţi avut în Moldova şi cum v-aţi adaptat la noua viaţă din Italia?
În Moldova am lucrat primii 5 ani învăţătoare la clasele primare, iar după absolvirea facultăţii am muncit în calitate de profesoară de istorie. Am activat întotdeauna onest şi persoanele care m-au angajat preţuiesc enorm acest lucru. În Italia am reuşit să accept noua situaţie, dar nu m-am adaptat uşor. M-a ajutat mult bagajul cultural pe care-l acumulasem. Am pus în joc toată măiestria profesională, ca să rezist presiunilor morale.
Există un mit că viaţa peste hotare este mai uşoară. Din experienţa dumneavoastră, ce ne puteţi spune despre traiul în străinătate?
Într-adevăr, e doar un mit, deoarece aici nici pe departe nu e viaţa de basm. Orice s-ar întâmpla (crime, infracţiuni), întâi sunt încriminaţi străinii, dar, având nişte obiective de realizat şi în lipsa alternativelor, suportăm umili orice situaţie. Până la urmă, dacă vrem să ne simţim ca acasă, nu trebuie sa uităm că suntem oaspeţi şi încă nepoftiţi. E prea mare preţul banilor câştigaţi aici. Ca să ţinem piept problemelor, nu ne permitem să avem nici sărbători, şi nici duminici. De un singur lucru sunt satisfăcută - copiii mei ştiu că Italia nu e un mit, dar muncă silnică din zi în noapte.
De cât timp sunteţi plecată şi care a fost prima lecţie de viaţă pe care aţi învăţat-o departe de casă?
În Italia sunt din februarie 1999, adică exact de 13 ani. După ce am coborât din autocar la gara feroviară centrală din Roma, am stat o lună de zile fără muncă, asta a însemnat o săptămână de foame şi 35 de zile şi nopţi dormite pe sub poduri, şcoli şi case părăsite. Acei care îşi găsiseră de lucru nu mai erau interesaţi să ajute şi pe aproapele lor. Din contra, ne minţeau că ne vor căuta locuri de muncă şi ne goleau de bani, încercau să ne vândă, să ne închidă în case clandestine de toleranţă - toate acestea cu colaborarea concetăţenilor noştri. După cât am suferit în acele zile, lecţia cea mai dură pe care am învăţat-o şi nu o voi uita până la sfârşitul vieţii e că RAIUL ŞI IADUL sunt aici, pe PĂMÂNT.
Ce v-a determinat să vă implicaţi în prevenirea şi combaterea violenţei în familie?
Am îndurat 17 ani de violenţă neomenească, nu numai eu, dar şi copiii mei. Toate încercările de a mă elibera de maltratările suportate erau zadarnice, pentru că nu aveam pe nimeni care să mă protejeze cu adevărat. Am căutat de mai multe ori să găsesc refugiu într-un centru de reabilitare, însă eram nevoită să mă întorc acasă, căci nu aveam unde mă opri nici măcar pe termen scurt. Numai aici, în Italia am găsit adevărata protecţie într-un centru de antiviolenţă, o casă pentru femei cu tot cu copii, unde am fost adăpostiţi 15 luni. Mi-am luat în mâini cârma destinului şi am zis că la prima ocazie voi face şi eu voluntariat. Voi ajuta şi eu, cum m-au ajutat pe mine. La o lună după ce am trecut în casa noastră, am devenit membru al Asociaţiei în care activez în prezent.
Cum a început colaborarea cu Asociaţia din Italia, Ajutorul care Ajunge la Copii, a cărui vicepreşedinte sunteţi?
Structura care ne-a încălzit şi ocrotit timp de 15 luni activează pe bază de voluntariat. La început nu realizam cum ar putea cineva să-şi dăruie altora timpul. Dar, aflându-mă alături de asemenea persoane, am înţeles bucuria dăruirii de sine. Astfel am ajuns să promit că, atunci când îmi voi relua viaţa de la capăt, voi răsplăti bunătatea care mi se oferise. După ce am părăsit acea CASĂ DE FEMEI, am scris un articol de mulţumire într-un ziar de limba germană Tages Teitung Tageszeitung. Articolul a fost citit de către actualul preşedinte al Asociaţiei Aktiv Hilfe fur Kinder. Iniţial am fost invitată să muncesc în calitate de traducător, dar de fapt de aici a început realizarea promisiunii făcute în zilele cu încercări crude.
Ce scopuri îşi propune Asociaţia?
Asociaţia noastră îşi propune ca obiectiv general să acorde ajutor sub orice formă: economic, material sau psihologic. Avem ca scop crearea unui centru social, care să activeze din surse financiare proprii. Acesta ar fi Centrul Naţional de Antiviolenţă din satul Ciuciuleni, raionul Hîncesti, planificăm să punem şi bazele Crucii Albe în Moldova şi să dăm viaţă unei noi asociaţii pentru familiile care au copii cu dizabilităţi, aceasta este înregistrată la Măgdăceşti, raionul Criuleni cu numele Îngerii Speranţei şi a adăpostit sub umbrela protecţiei mamele şi copiii supuşi violenţei.
Ce vă doriţi în următorii 5 ani?
Pentru următorii 5 ani sarcina principală este de a deschide şi a organiza Centrul Naţional de Antiviolenţă, având drept etalon Centrul de Antiviolenţă din oraşul Bolzano, regiunea Alto Adige. Un alt scop ar fi sensibilizarea populaţiei faţă de problemele femeilor şi copiilor maltrataţi şi organizarea seminarelor, care să aibă ca subiect sarcinile centrului şi relaţiile acestuia cu organele de drept (poliţia, instanţele pentru minori), cu spitalele, şcolile şi alte instituţii publice. Este necesară implicarea activă a societăţii, pentru crearea unui sistem de colaborare eficientă, ca să fie ajutate cât mai multe femei şi să fie desfăşurate multiple activităţi de prevenire şi combatere a violenţei domestice.
Vreţi sa rămâneţi în Italia sau vă întoarceţi definitiv în Moldova?
Dacă aş avea posibilitate, m-aş întoarce acasă acum. Însă revenirea nu depinde de mine, dar de copiii mei, care sunt sensul vieţii mele.
Se spune că necazurile şi chinurile îl fac pe om mai bun şi mai puternic. Dacă suferinţele mele şi ale copiilor mei se vor transforma în izvor de lumină şi speranţă pentru alte victime în situaţia noastră, rănile sufleteşti se vor vindeca mai uşor.
În situaţia pe care o trăiam la acea perioadă, îmi era indiferent unde aveam să plec, în Grecia, Irlanda sau Franţa. Am ajuns în Italia, pentru că agenţia la care m-am adresat ducea persoane într-acolo. Eram disperată, cu trei copii, care la momentul plecării, aveau 9 ani, 2 ani şi 8 luni şi 1 an şi 6 luni. Situaţia economică şi mai ales atmosfera morală din familie erau deplorabile.
– Ați hotărât să plecați singură?
– La început am fost singură. După 17 luni, m-am întors acasă şi am revenit împreună cu fostul soţ, lăsând copiii cu sora mea. Şi numai în 2004 am avut curajul să încep a-mi aduce şi copiii. Mai întâi fecioraşul care avea deja 7 ani şi un an mai târziu, fiicele ce atinseseră vârsta de 16 şi 10 ani, fiind orfane de mamă pentru 6 ani.
–Ce profesie aţi avut în Moldova şi cum v-aţi adaptat la noua viaţă din Italia?
În Moldova am lucrat primii 5 ani învăţătoare la clasele primare, iar după absolvirea facultăţii am muncit în calitate de profesoară de istorie. Am activat întotdeauna onest şi persoanele care m-au angajat preţuiesc enorm acest lucru. În Italia am reuşit să accept noua situaţie, dar nu m-am adaptat uşor. M-a ajutat mult bagajul cultural pe care-l acumulasem. Am pus în joc toată măiestria profesională, ca să rezist presiunilor morale.
Există un mit că viaţa peste hotare este mai uşoară. Din experienţa dumneavoastră, ce ne puteţi spune despre traiul în străinătate?
Într-adevăr, e doar un mit, deoarece aici nici pe departe nu e viaţa de basm. Orice s-ar întâmpla (crime, infracţiuni), întâi sunt încriminaţi străinii, dar, având nişte obiective de realizat şi în lipsa alternativelor, suportăm umili orice situaţie. Până la urmă, dacă vrem să ne simţim ca acasă, nu trebuie sa uităm că suntem oaspeţi şi încă nepoftiţi. E prea mare preţul banilor câştigaţi aici. Ca să ţinem piept problemelor, nu ne permitem să avem nici sărbători, şi nici duminici. De un singur lucru sunt satisfăcută - copiii mei ştiu că Italia nu e un mit, dar muncă silnică din zi în noapte.
De cât timp sunteţi plecată şi care a fost prima lecţie de viaţă pe care aţi învăţat-o departe de casă?
În Italia sunt din februarie 1999, adică exact de 13 ani. După ce am coborât din autocar la gara feroviară centrală din Roma, am stat o lună de zile fără muncă, asta a însemnat o săptămână de foame şi 35 de zile şi nopţi dormite pe sub poduri, şcoli şi case părăsite. Acei care îşi găsiseră de lucru nu mai erau interesaţi să ajute şi pe aproapele lor. Din contra, ne minţeau că ne vor căuta locuri de muncă şi ne goleau de bani, încercau să ne vândă, să ne închidă în case clandestine de toleranţă - toate acestea cu colaborarea concetăţenilor noştri. După cât am suferit în acele zile, lecţia cea mai dură pe care am învăţat-o şi nu o voi uita până la sfârşitul vieţii e că RAIUL ŞI IADUL sunt aici, pe PĂMÂNT.
Ce v-a determinat să vă implicaţi în prevenirea şi combaterea violenţei în familie?
Am îndurat 17 ani de violenţă neomenească, nu numai eu, dar şi copiii mei. Toate încercările de a mă elibera de maltratările suportate erau zadarnice, pentru că nu aveam pe nimeni care să mă protejeze cu adevărat. Am căutat de mai multe ori să găsesc refugiu într-un centru de reabilitare, însă eram nevoită să mă întorc acasă, căci nu aveam unde mă opri nici măcar pe termen scurt. Numai aici, în Italia am găsit adevărata protecţie într-un centru de antiviolenţă, o casă pentru femei cu tot cu copii, unde am fost adăpostiţi 15 luni. Mi-am luat în mâini cârma destinului şi am zis că la prima ocazie voi face şi eu voluntariat. Voi ajuta şi eu, cum m-au ajutat pe mine. La o lună după ce am trecut în casa noastră, am devenit membru al Asociaţiei în care activez în prezent.
Cum a început colaborarea cu Asociaţia din Italia, Ajutorul care Ajunge la Copii, a cărui vicepreşedinte sunteţi?
Structura care ne-a încălzit şi ocrotit timp de 15 luni activează pe bază de voluntariat. La început nu realizam cum ar putea cineva să-şi dăruie altora timpul. Dar, aflându-mă alături de asemenea persoane, am înţeles bucuria dăruirii de sine. Astfel am ajuns să promit că, atunci când îmi voi relua viaţa de la capăt, voi răsplăti bunătatea care mi se oferise. După ce am părăsit acea CASĂ DE FEMEI, am scris un articol de mulţumire într-un ziar de limba germană Tages Teitung Tageszeitung. Articolul a fost citit de către actualul preşedinte al Asociaţiei Aktiv Hilfe fur Kinder. Iniţial am fost invitată să muncesc în calitate de traducător, dar de fapt de aici a început realizarea promisiunii făcute în zilele cu încercări crude.
Ce scopuri îşi propune Asociaţia?
Asociaţia noastră îşi propune ca obiectiv general să acorde ajutor sub orice formă: economic, material sau psihologic. Avem ca scop crearea unui centru social, care să activeze din surse financiare proprii. Acesta ar fi Centrul Naţional de Antiviolenţă din satul Ciuciuleni, raionul Hîncesti, planificăm să punem şi bazele Crucii Albe în Moldova şi să dăm viaţă unei noi asociaţii pentru familiile care au copii cu dizabilităţi, aceasta este înregistrată la Măgdăceşti, raionul Criuleni cu numele Îngerii Speranţei şi a adăpostit sub umbrela protecţiei mamele şi copiii supuşi violenţei.
Ce vă doriţi în următorii 5 ani?
Pentru următorii 5 ani sarcina principală este de a deschide şi a organiza Centrul Naţional de Antiviolenţă, având drept etalon Centrul de Antiviolenţă din oraşul Bolzano, regiunea Alto Adige. Un alt scop ar fi sensibilizarea populaţiei faţă de problemele femeilor şi copiilor maltrataţi şi organizarea seminarelor, care să aibă ca subiect sarcinile centrului şi relaţiile acestuia cu organele de drept (poliţia, instanţele pentru minori), cu spitalele, şcolile şi alte instituţii publice. Este necesară implicarea activă a societăţii, pentru crearea unui sistem de colaborare eficientă, ca să fie ajutate cât mai multe femei şi să fie desfăşurate multiple activităţi de prevenire şi combatere a violenţei domestice.
Vreţi sa rămâneţi în Italia sau vă întoarceţi definitiv în Moldova?
Dacă aş avea posibilitate, m-aş întoarce acasă acum. Însă revenirea nu depinde de mine, dar de copiii mei, care sunt sensul vieţii mele.
Se spune că necazurile şi chinurile îl fac pe om mai bun şi mai puternic. Dacă suferinţele mele şi ale copiilor mei se vor transforma în izvor de lumină şi speranţă pentru alte victime în situaţia noastră, rănile sufleteşti se vor vindeca mai uşor.
Olesea Ioniță – designerul moldovean care îi îmbracă pe italieni
Tenorul italian, Luciano Lamorca, va cânta la Chișinău, în scop caritabil
Olga Kulikovskaia, o economistă moldoveană - analist financiar la Milano
O moldoveancă e cel mai bun agent de vânzări din Italia
