M-am întâlnit cu Ana Dabija de două ori. Prima dată la birou, la sediul Departamentului Instituţiilor Penitenciare. Din start m-a surprins, ştiam că are 49 de ani, însă când am văzut-o îi dădeam cel mult 35. Mi-a zis că „secretul" ei este că aleargă mult şi, probabil, e şi genetic.
A doua oară, ne-am întâlnit pentru a face câteva fotografii la Penitenciarul nr 13 din Chişinău. Vă întrebaţi de ce? Pentru că vroiam să vedem regimul de muncă al Anei Dabija. Cel mai mult timp ea îl petrece nu în birou, dar în penitenciare, discutând cu deţinuţii şi inspectând închisorile din ţară.

A vrut să fie profesoară, dar a ajuns să aibă grijă de deţinuţi
A ajuns să lucreze la Ministerul de Interne la aproape 30 de ani. Această decizie, luată cu aproape 20 de ani în urmă, a fost mai curând o alegere de moment decât un parcurs firesc. Pe atunci, Ana Dabija era profesoară la Universitatea Tehnică, avea diplomă de filolog şi nicio legătură cu meseria pe care o profesează astăzi.

„De fapt, visul meu din copilărie a fost să devin pedagog. Mama mea şi-a dorit foarte mult să devin profesoară, ea îmi zicea că această profesie, pe lângă faptul că este respectată, îţi oferă o enormă satisfacţie, pentru că zilnic îţi vezi rezultatul muncii tale.” Parţial, Ana Dabija a urmat sfatul mamei şi a predat timp de câţiva ani.

„În 1993 mi s-a propus să lucrez la Ministerul de Interne. M-am gândit mult, era o diferenţă foarte mare. Aveam un serviciu liniştit şi totuşi, am acceptat. Am început să activez în secţia operativă – de fapt, am activat doar în servicii operative... Primele două luni aveam emoţii, dar m-am deprins foarte repede. Dacă ar fi să fac din nou o alegere, atunci tot asta aş alege”, spune Ana.

A urmat multă muncă, studii în domeniul juridic, iar din noiembrie 2011, Ana Dabija a devenit şefa Direcţiei Securitate, Regim şi Supraveghere a Departamentului Instituţiilor Penitenciare. Cu alte cuvinte, trebuie să asigurare securitatea deţinuţilor şi a personalului penitenciarelor, dar și să prevenă infracţiunile care pot fi comise în penitenciar.

„Botezul” din partea colegilor bărbaţi
„Când lucram la Ministerul de Interne, cei mai mulţi dintre colegi erau bărbaţi. Simţeam că parcă nu mă acceptau până la urmă, se uitau la mine nu prea bine, până când într-una din zile primiseră de la ministru o indicaţie. Era vorba de o notă informativă şi la un moment dat se blocaseră, nu ştiau ce să facă. Eu am venit, m-am aşezat lângă ei, le-am dat câteva idei şi am reuşit să ducem la capăt. A doua zi dimineaţa mă aşteptau cu cafea... Gata, deja se uitau altfel”, îşi aminteşte Ana Dabija.

Tot în lista provocărilor trecute cu brio se înscrie un alt episod. După cum se știe, pregătirea fizică, sportul și exerciţiile de tragere cu arma sunt o precondiţie obligatorie pentru toţi oamenii legii. Ana Dabija nu face excepţie: „Vă imaginaţi, eram într-un autobuz şi eram unica femeie, mergeam la trageri. Aveam emoţii foarte mari, stăteam singură într-un colţ, ca la întoarcere să mă aşez mândră pe scaunul dinainte. Spre surprinderea tuturor, în acea zi eu am împuşcat cel mai bine, iar şeful direcţiei mă dădea drept exemplu. Nu zic, poate fusese o întâmplare, ocheam bine încă din studenţie, dar totuşi norocul a fost de partea mea. În acea zi am avut oponenţi bine pregătiţi.”

Realitatea din penitenciare

Ca şefă, Ana Dabija nu se consideră o persoană autoritară, în schimb îi place ordinea: „Încerc să-i iau cu binişorul, îmi place să mă înţeleagă. Nu sunt o persoană foarte severă, însă tot ce cer trebuie să fie îndeplinit, cu „n-am reușit” nu prea merge.”

Discută de la unu la unu cu deţinuţii: femei, bărbaţi, recidivişti, minori. „Fiecare vrea să-mi povestească istoria lui, însă cel mai mult mă doare sufletul când văd aici tineri, mă trec fiorii când văd că au vârsta copiilor mei şi mă gândesc că ar fi putut să facă ceva pentru ţară, în loc să ajungă aici”, conchide Ana.

„La noi, din păcate, rata de recidivă este foarte mare, peste 50%”, explică ea. „Femeile ajung la închisoare pentru omor, ca rezultat al violenţei domestice, trafic de fiinţe umane, furturi şi escrocherii. Cei mai mulţi dintre deţinuţi nu-şi recunosc vina, însă sunt şi din cei care o recunosc şi îmi spun că nu-şi mai doresc să ajungă aici niciodată.”

„Cred că ce nu mi-a dat Dumnezeu, probabil nu mi-am dorit atât de tare”
În viaţa de familie, Ana Dabija este întâi de toate o mamă grijulie şi. mai nou. bunică. „Marea mea realizare sunt copii, iar acum sunt şi nepoţeii. Eu trăiesc cu emoţiile lor, așa că uneori îmi zic „Stop!”, copii sunt deja mari, nu trebuie să mă implic atât de mult.” Ana Dabija s-a căsătorit după anul trei de facultate, însă destinul a făcut să-şi crească singură copiii. Astăzi,  se mândreşte cu realizările lor: „Fiica, Cristina, locuieşte acum cu familia la Viena, iar fiul, Vlad, este încă student. Sunt bunică, am o nepoţică şi un nepoţel. Copii mei s-au maturizat foarte repede şi am avut noroc de fiica mai mare, care era foarte responsabilă şi avea grijă de fratele său când eu nu eram acasă.”

Când vine vorba de satisfacție și împlinire, Ana Dabijă consideră că gândurile se materializează. „Cred că ce nu mi-a dat Dumnezeu, probabil nu mi-am dorit atât de tare. Eu am trăit cu serviciul şi viaţa copiilor mei. Evident, orice femeie merită să fie iubită şi eu nu fac excepţie. Dar dacă stau bine şi mă gândesc, totuşi sunt fericită şi împlinită.”